Tag Archives: Arta

Bookmark – Segnalibro – Semn de carte

valeriu dg barbu

Trilingual post, bad translations by me

Image

I live in the freedom of iron, glass and reinforced concrete
between sounds bizarre and colors diluted or mixed chaotic .
The World lives in the imaginary, and no matter
if my eyes are open or not, it is here, in the skull
with the same coordinates of the Earth … – Do not know
to longitude and latitude that there is still a woman, loved
I with precisely cosmic revolve around the Sun from plexus –
so, I have learned the measure of time, especially the …without it
.
I’m reading every day hundreds of pages, a way to populate my mazes
to refreshes fears, reformulating and multiplying questions …confusions
.
In this position of longing, or prayer, through the open window,
from a different world
came here a yellow leaf,
like a hand that caressing the distances,
went quietly between tabs, in…

Vezi articolul original 363 de cuvinte mai mult


Gadgets

valeriu dg barbu

Trilingual post, translations by me

Image

silhouette of an unknown woman, hangs like a speakerphone, on me
the common point, the nail, is encrusted in an ATM card
the music heard today is a rustling assiduously, a jingling ideational
she has the remote control joystick, the smile, with that
makes me want to run as she wish
I have a Neanderthal mace tucked straight as backbone
and a look as sharp as a razor blade – perhaps
for this reason shows me her beautiful legs
for shaving with his eyes
between us choose common similarities and differences
a kind of opposite that with time become hostile
her, unknown, I tell robotic: ,,I love you,, , She replies …me too
knowing that the same happens to her, I am the stranger
are the trinket for his keys to success
look the joystick, hypnotic leads me to her lips … and I can…

Vezi articolul original 302 cuvinte mai mult


Vindecarea

I

Trecuse printre oglinzi, dincolo, pe terasa unde asfințitul zăbovea pe măsuța lui la un ceai. Horea șchiopăta abia vizibil din cauza unei șovăiri într-un gând răzleț. Imaginile reflectate în oglinzi întârziau nefiresc după îndepărtarea lui, deveneau tablouri vii, replici instantaneelor mișcării lui prin fața acestora. Cine ar fi avut vremea să cerceteze misterul?… Doar dintr-o oglindă mai bătrână, probabil aceasta poati fi și o lămurire, imaginea țâșni din carnea sticlei argintate și-o luă pe cont propriu în sensul de unde venise Horea, colțul curat de rugăciune din holul mic. Probabil el lăsase vreo rugă neterminată.

Aerul corpos de atâtea arome urcând dinspre grădinile locuitorilor, îți hrănea sufletul.
La aceste ceasuri este pace cât s-ajungă pentru fiecare, toată lumea mergea spre întâlnirea cu asfințitul, să-i sărute Soarele pe creștet, a noapte ferită de ispite și de gânduri ostile.
Cerul se ruga pentru cei care uitau, în amarul unor întâmplări neînțelese, și-i aștepta pentru ziua următoare, când necazurile se-nvecheau, nemaiapăsând atât de tare umbrele aplecate ale năpăstuiților.
Naturii acestori locuri nu-i prisosea nimic, dar nici nu avea vreo lipsă.
Copiii în joaca lor imitau oamenii mari, simulând preparatul și băutul ceaiului la masă, împreună cu înserarea. Glasul lor era cea mai ascultată muzică în înalturi.

Odată ajuns lângă masă, se înclină ușor salutând cu smerenie lumina, mulțumindu-i, se așeză lent pe scaunul din răchită, luă cana în care ceaiul aștepta verzui, gestul mâinii nu ajunse la capăt, o umbră de sus, și nu un nor, fiindcă seninul se împatronase de întreaga zi, poate umbra unei aripi prea iute în zborul ei, îi roti ochii înspre răsărit, pe umărul colinei golașe. Rămase cu cana la jumătatea drumului. Un fior îi străbătu tâmpla, știa că va veni, dar parcă… prea devreme.

Pe acoperișul casei, în partea cealaltă, nevăzută de pe terasă, un corb își odihnea aripile, venea de departe și oricât se credea de încercat în zborurile lungi, acesta îi fusese peste măsură, dar menirii nu-i putea lipsi.

Horea închise fereastra grea, ușilor le trase, ca niciodată, zăvorul. Lumânărilor le triplase numărul, nu se ruga, ci doar rememora un fapt rămas nedus la capăt cu aparent multă vreme în urmă, când tinerețea risipea puterile în joaca de-a destinul, neștiind că împlinirea sau neîmplinrea nu au relevanță când rostul tău este scris într-o limbă pe care nu ai stăruit s-o-nveți. Nu era un păcat, nu este nici acum, remușcare niciatât, ci doar taină, dezghiocase taina unui fapt neîntâmplat.

Pe acoperișul casei corbul ațipise. Horea asculta foșnetul stelelor în calea lor până ce numără ceasurile după glasul îndepărtat al cocoșilor.
Zorii îl surprinsese cu mâna vârâtă până la cot în buzunarul ispitelor din gânduri niciodată faptă. Nu se simțea istovit, ba dimpotrivă, se știa acum pregătit, după întâmpinarea Soarelui nou, să stea față în față cu neașteptul oaspete.

Oaspetele cu sârg spărgea o nucă în livezile ce se-ntideau în fața terasei.

Horea deschise toate ferestrele, nu doar ale casei. Imaginea țâșnită din oglinda veche și aciuată în colțul curat, îi mântuise ruga și se topise precum suratele ei.
O liniște nouă curgea pe la streșini, pe cercevelele geamurilor, pe sub praguri, se infiltra ca o armată de furnici, oprindu-se în mijlocul casei doar de ea știută.

Ziua fără mâine nu există, fu ultimul fir de gând ce-i sparse grăuntele de spaimă rămas de ieri, nici urmă de lejera șchiopătare, călca ferm, sprinten, în pași egali pe cărarea spre livezi.

II

Sub nucul de-o seamă cu el, se opri. Îi părea că îl urmărește careva, simțea în ceafă respirația unui fluture, se-ntoarse, nu era nimeni, aroma frunzelor de nuc îl liniști, se așeză rezemându-se de trunchi. Știa că nu va trebui să zăbovească mult, răcoarea nucilor oricât de plăcută ar fi, aduce boala.
Corbul, de pe vârfurile nucului plană la un pas de Horea, față în față, se priveau ca doi buni prieteni ce nu s-au văzut de mult. Natura în jurul lor tăcu vreme cât cei doi își povesteau cu inima, prin imagini și înțelesuri tainice, fiecare, sensurile lui.
Burboane perfect rotunde jucau pe fruntea lui Horea, corbului i se îndoise în jos vârfurile aripilor în semn de smerenie și modestie, de respect dar și pentru alura nobilă, prestanța care întărea cele ce urma de spus.

,,Am rătăcit oriunde gândurile tale m-au alungat, începu corbul, am explorat pământul, am ars și-am suferit de frig, am parcurs primejdiile nopților și zilelor pustietăților, m-am sufocat de fum și nenumăratele pericole prin marile urbe, am adunat erori și ezitări, izbânzi neînsemnate, anturaje fel de fel din care am învățat prin contraste binele, acum, când am ajuns aici, văd că încă mai șovăi, nu știi un încotro, astfel, am simțit că este vremea să te salut și să împlinesc zborul final. Nu te-am înțeles, de ce ai rămas în inimă cu ultima imagine de la despărțirea de întâiul corb, mama mea, Copilăria ta… sunt nostalgii îngăduite dar îți fac atâta rău,,

Horea surâse beteag, cu ochii desena cercuri printre ramurile livezii, erau inele-aură unor lacrimi încă neivite, reținute din prostească mândrie. Îi răspunse: ,,draga mea Tinerețe, multe bucurii au fost, pe nevăzute și pe neprețuite cum ar fi meritat, știu, toate încercările aveau un sens inițiatic și la toate am răspuns superficial, în pripa păguboasă, acum ești în culmea coacerii și focul de pe urmă te preface-n pulberi din care va trebui să aflu liant zidirii etapei ce va fi, nu am înțeles multe și poate că nu trebuia, plecarea ta acum, zici zborul de pe urmă, mă vindecă și mă leapădă în maturitatea în care orice șovăire se plătește instantaneu, fără zăbavă. Va trebui să am entuziasmul de odinioară altoit cu lecțiile neînvățate, ramuri prea subțiri ce le mestecă și digeră prea-n grabă mintea mea dedată la suișuri temerare și coborâșuri și mai și. Mi-am închipuit revederea nostră de pe urmă ceva mai festivistă, nu am crezut că mă va durea venirea ta acum, mai mult decât plecarea ce-o vei face. Și asta din simplu gând că trebuie să pleci definitiv. În urmă prea mulți oameni au murit în locul meu și am găsit în sensul morții lor izbândă, eu trăiesc, deși nu pricepeam că datorită lor. Atâta bine am cules și prea puțin îmi rămânea de fiecare dată de-mpărțit, absorbeam acel bine de-a-ntregul pentru sinele tot mai flămând. Uite, îți cer un hatâr, rămâi o vreme sus pe casa mea, mai odihnește, drumul va fi lung, ce atâta zor,,
Corbul se roti strângându-și aripile a neputință, privi c-un ochi, apoi cu celălalt, spre vîrful acoperișului casei. ,,mă voi înnăbuși în fumul pretențiilor tale că știi să chibzuiești orice, când de fapt. mai rău te pierzi, nutrind derute, nu vei pricepe că-n clipă stă veșnicia și-n ea te poți mișca în largul tău, este, ceea ce vrei tu, ca și cum ai pretinde să fii tu în hainele altora în vreme ce ei fac lucrul tău, ronțăi paradoxuri și dogme…și

Câinele ciobănesc al lui Zorin, ciobanul de dincolo de vale, îl găsi pe Horea căzut în iarbă. Lătră cu semn anume stăpânului, care-i știa graiul când urlă a descoperire sau a dor lăuntric la zadar. Zorin venise-n grabă, cercetă dacă respiră cel căzut, zănaticul ce stă aici pe deal în casa ciudată și căruia-i purta lapte și cele alte bunătăți de pe la stână, fix din patru în patru zile.
Scoase un fluier straniu și sună îndelung. Nu trecu mult și feciorul lui se ivi pe drumeagul ce urca spre colină, cu teleguța cu măgari, ajută pe tatăl său, să urce trupul inert în teleguță. Îl duse în sat, la capătul celălalt spre păduri, unde locuiește Caliopi, bătrâna care știa sute de leacuri.

Bătrâna era-n pădure la strâns buruienile ei miraculoase, simți un gând pieziș ca o neliniște. Lăsă coșul și se urni în grabă spre coliba ei. Găsi pe Horea rezemat de ușă și, ce-o căutând aici, câinele ciobanului, care o întâmpină cu ochii umezi și vioi, ciulind urechea spre Horea.
Își zise-n sinea ei, adesea acră, ,,ăsta o fi apucat ceva, vreo ciupercă, ia, uite, are buzele pământii, galben viu sub pleoape, vai de mine, Doamne, cine mă ajută să-l duc în odaie, nu-i țipenie,,
Îl ridică rezemându-l cu capul pe spate de-un pachet de saci din iută, își târî pașii în fundul colibei unde zăbovi cât să aprindă focul în vatra de lut, puse un vas cu apă pe plită și alese cu grijă printre săculeții ei plantele știute tămăduitoare.

Un corb dădu ocol de patru ori colibei din prea înaltul cerului și bătând vănjoș aripile-i largi o luă spre nord.

Horea tuși înfundat sau… oftă. Fu rândul bătrînei să surâdă beteag: ,,Ziua fără mâine nu există… lunecă lin gândul acesta, cine știe de pe unde ivit, sub firele-i albe, și-o-ndemnă să cânte abia șoptit un cânt numai de ea știut…

III

Pe nesimțite, bătrâna se trezi cu feciorul lui Zorin ciobanul, în fundul odăii, la spatele ei. ,,bată-te norocul și fir-ai să fii tu sănătos, ptiu, ai apărut ca o nălucă, stai să scuip în sân, nu te-o-nvățat tat-tu să intri tropăind măcar, sau zicând ceva acolo, ziua bună. Ziua asta-i bună un ioc, îi sucită, uite, am găsit și omul ăsta afară pe prispă, otrăvit cu ciuperci, acum tu,,
,,Mamaie, am venit c-așa o zis tata, să văd cum e, de și-o revenit zănaticu, noi l-am adus cu teleguța, era în livadă sus la el, pe dealul de dincoace de stâni, căzut în iarba de printre nuci, așa zice și tata c-o fi de la ciuperci dar tot el, cică nu-i, otrăviții arată altfel, știe el, și am adus niște zer, jintiță o țâră și niște urdă pentru matale, zerul dăi-l lu…,,
,,măi să știi, Doamne, bătrâna își înfipse tâmplele-ntre mâini, otrăveam omul, mi-a luat mințile necuratu, îi gătean buruieni dar… bine c-ai venit, șezi o leacă ce te fâțâi, parca-i fi un mânz, îs prea babă să te poti urmări cu ochii, șezi colea-șa pe laviță. Și zici că… ia o turtă de pe prichici, zici că tac-tu știe, zi-i bodaproste pentru urdă și astea toate, ia turta, nu te sfii ca fata mare, hai, și zici că… îhâm, stai să pun pe foc sau, pune tu, vezi sub vatră, ferească-mă Doamne da zăludă-s, cum era să omor omu’, bătrână și ne le știi pe toate dar are Domnul grijă, uite…,,
,,mamaie io o tulesc înapoi, vine acu’ vremea mulsului și-mi îndoaie tata oasele de nu ajung la vreme, săru’mâna, te las sănătoasă, trec mâine să văd de tre’ să-l duc înapoi la deal de n-o putea duce picioarele,, Și tot pe nevăzute dispăru de-ai zice că nici n-a fost, de n-ar fi rămas desăguța de lână plină cu oale. Bătrâna gustă din toate, nu de pofte, ea uitase de ani buni toate poftele, ci să vadă ce și cum este. Se porni spre prispă afară unde Horea icnea în somn. Încercă a-l trezi zgâlțâindu-i ușor umărul, plimbându-și mâna-i aspră pe la frunte și tâmple, pe după ceafă și în moalele capului. ,,să știi că are dreptate ciobanul, își zicea-n gând, nu i se trage de la nicio ciupercă, omul ăsta are boală înăuntru deși-i parcă… mai afară decât pot eu patrunde.

Miji ochii după ce simți cum cineva îi descleștează gura cu degete aspre mirosind a lut și ierburi și-i prelingea ceva acriu pe gât. Deschise ochii de-a binelea, nu se dumiri unde se află, nici cine-i ființa asta așa bătrână care îl doftoricea. ,,De ce? Dar ce-am făcut? Cum am ajuns aici și unde sunt? își căuta printre neliniști lămurire în sinea lui, când putea să-ntrebe bătrâna, precis ea știe.

,,Ai înviat omule, te-ai întors, unde credeai că te duci, las’ că o fi vreme și pentru lumea ailaltă, te văzui tânăr încă, zi mai bine cum ai… ia stai, mă uit și văd… în ochii tăi ceva întunicire, or n-ai gândul răul, ce te neliniștește, cine te aleargă?,,

Se simți iritat Horea: ,,Mamă dragă, aduci cu bunica mea, odihneacă-n pace acolo, cum am ajuns aici, unde sunt? Cine ești?,,
Bătrâna îi întoarse spatele, se tărî în colibă, foșgăi ceva printre lucruri și se-ntoarse pe prispă: ,,nu mai știu unde-am pus un pachet cu lucrurile mele dar ia turta asta, zeru-i bun dar pe inima goală nu merge, zerul e de la Zorin, el le-a trimis prin fii-su, cică ei te-au adus aici cu măgarii, te-au găsit între nuci. Dragu mamii io-s aici de când mi-o murit feciorul departe, să tot fie vreo treizeci de ani, am lăsat gospodăria și m-am aciuat aci unde… e bine, lasă, tot mă neliniștește întunericul din ochii tăi, ascunzi o grea întâmplare ori ai de gând…,,

El mușcă din turta nedospită, friptă pe plită cu sare, se uită cu luare aminte împrejur, căutând vreun reper anume, apoi se ridică ușor și prinse mâna bătrânei: ,,îți mulțumesc cu inima pentru toate, acum spune-mi cum ajung la dealuri și… te las sănătoasă,,
,,nu pleci nicăieri, ești alb ca făina, stai colea, așa, îți aduc niște picături, o să te întremeze, sper că ții minte dacă ai băut rachiu azi, că de mâncat nici nu mai zic, se vede, ia stai colea, cred că ai scăpat azi de două rânduri de moarte, eh, Domnul știe măsura zilelor, aș fi ales să fiu moartă de mult dar, na, spune, ai vârtejuri? Nu ai,, , zise neașteptând răspunsul, ,,ba mă dumirii, tu ai o frică dârză, ai ceva pe suflet, nu-mi spune, odihnește și apoi cum vei voi, casa ta este spre răsărit, treci puntea și o faci spre stânga… trimite după mine, sau vin pe aici dacă simți vătămături, dacă ești slăbănog, de mă mai apuci în lumea asta te-oi lecui,,

Aceste ultime vorbe le rostise prispei goale. Horea era deja la puntea de bârne, trecea pârâul, luând-o spre coline. Bătrâna dădu să-ntindă legătura de saci boțită de trupul celui ce taman plecase. Dând cu mâna nimeri ceva ca o verigă. Îl duse la ochi aproape, il răsuci în lumină, era un inel gros din aur și cu piatra lunii încrustată adânc. Puse inelul la tocul ușii afară, mormăind ,,ce-mi trebuie mie astea, il trimit degrabă prin feciorașul ciobanului, i-o fi căzut omului ori a gândit de plată, dar plată-mi lipsește mie…,, Peste un pic chiar trecu feciorul, îi dădu inelul cu stăruința de-al înapoia musai omului acela, aprinse iarăși focul în vatră pentru ceai, venea ora întâmpinării înserării.

Horea se rătăcise. Toate colinele părea că se-nmulțesc, și sunt aidoma, merse până către miezul nopții când, istovit peste măsură, se așeză în colbul drumului spre marginea din sus. La un pas de el un șobolan trecu spre pârâu, clipa rămas locului fu de fapt un salut, dar Horea nu observase nici vietatea, prin urmare nici salutul, în inimă simțea o lumină caldă care dispăru brusc apoi. Șobolanul era deja la pârâu.

IV

Piuitul intermitent al ceasului, îl trezi. Deschise serandele, de afară îl izbiră urletul salvărilor ce se apropiau violent de urechile lui, hipersensibile acum. La Roma sirenele ambulanțelor, și a altor atâtea mașini cu sirene, se simt mai strident din cauza străzilor înguste.
Își trase pantalonii peste pijama, îi fu lene să-i dea jos, luă un tricou lălăit pe trupu-i uscățiv, își vântură părul și-l adună claie în vârful capului, că așa se partă acum, și-ntr-o pereche de papuci ciudați ieși, încuie ușa doar la una din cele patru broaște.
Porni pe scări, liftul părea o cușcă medievală. Unsprezece etaje. Jos ajunse deja dezmorțit și înviorat, ba chiar c-un soi de inexplicabilă voioșie. Din via Carducci, unde sătea cu chirie, o luă spre via Salandra, trecu de Residence Maria Luisa unde locuia Francesca, o ciudată, își aruncă totuși ochii în sus spre balconul ei dintr-un reflex sau…
Cotise deja pe ,,XX Settembre,, o luă înspre Goito ca să ajungă în via Cernaia la librăria sa preferată. Ieși după un sfert de ceas cu două cărți sub braț, traduceri în italiană, una după operele lui Emil Cioran, alta a unui japonez. Se întoarse pe alte străzi, pe una dintre ele, via Flavia, găsi o pițerie mică și curată, comandă ceva pentru la pachet, plăti, surâse, mulțumi fetei de la tejghea și ieși.
În via Carducci două ambulanțe flancau intrarea în clădire.

Luca, un fost coleg de serviciu și bun amic, locuia în partea cealaltă a Romei, pe Cristoforo Colombo, deasupra la ,,Poltrone e Soffa,, se dădea de ceasul morții, freca ecranul iphon-ului cu vârful degetului, suna, ocupat, iar suna, ocupat, iarăși… ocupat. Se foia prin salon ca un nevrotic, Horea, sau cum îi pronunța el numele Oreea, nu era de găsit și pace. Trecuse patru zile.
Sunase disperat la 118.

Horea, odată cu zorile, porni să-și caute dealul. În urma lui șobolanul se piti printr-o gaură în pământ fix acolo unde odihnise el.
În depărtări se auzea un fluierat straniu sau doar un ecou, frânturi ce se stingeau și iar urcau spre înalturi peste coamele dealurilor. O luă în partea opusă sunetelor. Și intuiția se dovedi bună deoarece nu dură mult și feciorul lui Zorin fu zărit alergând spre el. ,,oh, îmi dau duhul, tata m-o trimis, uite inelu babei, dar ce cauți aici, unde mergeai, lasă-mă să te țin de mână, văd că mergi șleoampata,,
Tirul vorbelor aruncate prin respirația întretăiată îl năuci: ,,stai un pic tinere, lasă-mă să te pricep, care babă, care inel, care duh, eu merg acasă, nu-i nevoie să mă ajuți, uite, merg singur, linișteste-te,,
Băiețandrul gândea, ,,ăsta și-o băut mințile, stă în partea ailaltă…,, apoi trase aer, înghiți în sec și porni iarăși a turui: ,,omule, matale nu stai într-acolo, io te-am cărat la baba vrăcioaia, io ți-am adus alea și baba mi-a dat inelul cu blestem de nu ți-l dau, hai cu mine, ai nădejde că,,
Horea privi inelul, îi păru cunoscut cumva dar nu știa de unde. Privi băiețandrul cu simpatie, îi întinse mâna. Hai acasă, inelul păstrează-l tu… ,,nu pot primi domnule, tata mă omoară, va zice că l-am furat sau dacă l-am găsit de ce nu l-am dus popii, și oricum io ce fac cu el,, Dar în sinea lui își dorea tare un așa inel, nu pricepea de ce îl voia. ,,Ia-l, nu te codi, spui lui tac-tu că eu ți l-am dat în semn de mulțumire, dar bătrânei să nu-i spui nimic. Cât mai este până acasă?,,

O echipă de carabinieri sună la ușa lui Luca. Îl interogă despre chematul ambulanței în gol. La adresa respectivă, indicată de el prin telefon, nu locuia nimeni de patru luni de zile. Luca povesti cu de-amănuntul toate întâmplările, cum l-a cunoscut, cum au lucrat împreună șapte ani, cum au fost restructurate posturile și au rămas fără slujbă, cum lui Oreea (Horea) i-a murit soția într-o excursie în Statele Unite și… că de patru zile nu răspunde nici la ușă, nici la telefon și credea că s-a-ntâmplat ceva grav. Plăti amenda pentru chematul fals al ambulanței, iar uniformele legii se topi pe ușa care apoi fu strașnic ferecată. Luca se calmă. Ba nu, Luca luase deja o decizie. Drumul va fi lung și necunoscut, deși Oreea îi povestise multe despre țara lui, încă mai păstra în adâncul sufletului teama
de o țară barbară, cum învățase demult la școală.

Horea cu greu se strecură printre asistenții și gură-cască, intră în clădire și nu avu de ales, luă scările gândind că ar fi cazul să o ia și liftul măcar o singură dată pe scări să vadă și el cum e…De fapt liftul îl foloseau cei cu ambulanțele. Se retrăgeau cu mîna, sau brancarda, goală…

Odată intrat, aruncă cele două cărți pe pernă, luă un ciot de pița și se trânti așa îmbrăcat de-a curmezișul patului. Adormi cu felia de pița în mâna ridicată ciudat.

V

Vestea pierderii serviciului, pentru Luca, Horea și Giani, îi bulversă pe toți colegii din birou, nu doar pe cei vizați. Dincolo de stupoare și șușoteli pe la colțuri, nu se întâmplă nimic, Pământul încă se mai învârte.
Luca își făcea doar probleme de orgoliu, nu a fost niciodată prezent cu sufletul în biroul lor, singurul care i-a atras atenția a fost Horea, un om ciudat de senin și totodată cu prea multe secrete, cu un mister în chei greu de descifrat.
Horea îi iubea pe fiecare cu inimă caldă și… la vedere, se umilea deseori, sau așa credeau ceilalți, reușea în orice ipostază să se facă util, fie și doar cu prezența, încurajându-i. Titanii de la ultimul etaj decid doar aritmetic. Lumea a devinit procente.
.
S-a trezit după miezul nopții, visase ceva neînțeles, Horea luă cărțile de pe pernă în brațe și adormi la loc. Dimineața îl găsi cu o lejeră durere în ceafă. O cafea dublă, un duș rapid, și cinci minute de panoramă din balcon îl remontase. Încercă să-și revadă filmul viselor, se spune că dacă privești în oglinzi, visele se șterg din memorie, așa este, privise…
Încercă inutil să-și fixeze un program pentru astăzi, încotro-ul lui era incert, prea multe ezitări. Poate că nu i-ar strica un pic de sport, o vizită la Luca sau mult mai bine la Francesca.
La francesca nu îndrăzni să sune, ar fi trezit-o, este prea dimineață pentru ea. Luca era în afara rețelei, așa grăit-a inflexibil robotul.
Peste zece minute putea fi văzut alergând ușor spre Porta Pia. Să faci sport într-un oraș poluat este inutil sau chiar dăunător, tu alergi printre mașinile care te sufocă cu toate cataliticele lor tobe de eșapament. Își dori să trăiască la țară. Ba nu, în țară, în țara lui.

Luca fu izbit de contrastele dintre ceea ce credea el că este România și realitățile ce se descopreau în avalanșă. Extreme, lux, modernism și mizerie, sărăcie. Mașini scumpe, haine firmate, gadget-uri, printre căruțe cu cai și drumuri pline cu gropi, un ochi râde, unul plânge la fiece trecător de pe stradă. Dar este tot mai greu să deslușești care ochi râde și care plânge, deoarece se alternează între ei uluitor de iute… Îl fascină într-adevăr doar peisajele. Pe alocuri găsi asemănări cu Calabria bunicilor săi.
Cu greu, ajunse în satul din sud-estul țării. Aici descoperi o altă Românie. La țară timpul are coordonate diferite și oamenii par turmentați de stafii și dogme, de tradiții și invazia ironică a tehnologiilor aici relativ inutile. La crâșma din sat află cu mare dificultate încotro este stâna lui Sorin sau Țorin, ba nu, Zorin, abia după ce dădu de băut la un grup de săteni deja amețiți, se oferi un tânăr destul de beat, să-l însoțească, era singurul care știa câteva fraze în italiană, lucrase vreme în urmă, clandestin în Italia. Peste alte patru ceasuri, de după colina de cealaltă parte față unde este casa zănaticului, două siluete se apropiau de stână. O haită de câini ciobănești le strică planurile, obligându-i să se oprească, pe aici nu se trece, câinii aveau determinare și metodele lor de a-i face, nu doar să se oprească, ci să stea cuminți la pământ, unul dintre câini se desprinse de haită. Aalergă să cheme stăpânul lătrând triumfalist și se opri doar când mâna lui Zorin îi mângâie blana lățoasă. Zorin urmă câinele care alerga ba înainte ba înapoi, arătându-i drumul. El notase absența celorlalți câini de la stână, știa și de ce, un intrus călcase teritoriul, hai să vedem cine.

Întors în via Carducci, Horea hotărâse ce este de făcut, ca și cum pe traseul pe care alergase descoperi o hartă a inimii unde în paralel alerga de el însuși. Sună propietăreasa, o chemă să predea cheile, să facă socotelile. După câteva ore, pe aeroportul Ciampino, două valize pline cu cărți și haine, flancau un Horea cu privirea limpezită. Portofelul îi era subțire, urmase o dietă de slăbire, actele și biletul se bucurau integral de spațiile cândva obișnuite cu mulți euro. Memoria unui portofel este scurtă. Horea nu privi în urmă, acoperi hubloul și închise ochii. Se întorcea acasă. La întâiul acasă.

La Otopeni, în oraș. Pe stradă i se păru că zărește o năluca, Dora, ceru taximetristului să oprească, apoi se scuză și îl rugă să continuie drumul. Bucureștiul îl ameți, multe sunt schimbate în rău sau, era doar un sentiment. Din Gara de Nord trenul se urni, lipsise puțin să-l piardă. Pe geam privea noua aranjare a câmpurilor, caselor, copacilor, prin localitățile spre Urziceni, Buzău, Brăila și, finalmente, Galați cu gara lui cea nouă. Intră într-unul din bufete să mănânce ceva. Aici îl distră teribil un grup de tineri care stâlceau în italiană câteva fraze, aceștia tocmai plecau spre Italia, țara lor de vis, vorbeau ceva de Milano, Padova, unul singur pomenea de Roma unde-l aștepta sora lui. Horea părăsi bufetul, târî valizele spre ieșire, luă un taxi spre autogară, de n-ar fi fost bagajul, ar fi preferat să meargă pe jos, autogara nu-i așa departe, plus că banii lui erau prea ușor de numărat.
În locul autobuzelor de odinioară găsi autocare, arătă biletul șoferului și ocupă bancheta din față ca să poată să-și hrănească ochii cu…

Aproape de Roșcani într-o curbă, autocarul încerca să evite o căruță și sfârși pe fundul râpei în pârâul Chineja. Horea se trezi într-un loc pe care nu știa cum să-l numească, dispensar, spital, greu de definit, o ruină cu miros de mucegai și medicamente alterate, clor și …umbre. Capul înfășat îl simțea triplat și gol, brațul drept însă, își făcea simțită prezența cu o durere din ce în ce mai insistentă. Singurului gând fu fetița de pe bancheta alăturată și valiza lui cu cărți. Întrebă bătrâna asistentă, o femeia atât de slabă și cu ochii pierduți în fundul capului, care la prima vedere îl speriase, îi dădu vești:
,,valizele îți sunt jos în camera paznicului, doar în cea cu boarfe a intrat un pic de apă. Da, sunt teferi doar patru și cu tine cinci, restul Dumnezeu să-i ierte… șoferul, doi navetiști, o bătrâna și …fetița.

VI

Câinii, simțind stăpânul în preajmă, se ridicară în întâmpinare, să îi arate ,,prada,, lor. Ceea ce-l mișcă pe Luca fu un fapt de-a dreptul deosebit observat la comportamentul acestor câini. Ei se organizaseră în mod foarte inteligent, s-au apropiat la început lătrând de ziceai că te sfâșie, iar când tânărul i-a făcut semn lui Luca să se aplece la pământ și s-au așezat amândoi pe un tăpșan, fiecare câine și-a ocupat poziție strategică încercuindu-i la o distanță anume și, la rândul lor, tolănindu-se-n postul ocupat. Cum încerca unul dintre ,,intruși,, să se miște, ei se ridicau lătrând. Câinele cu blana cenușie alesese un petec de arătură, cel bălțat printre arbuști, deci, știau și să se camufleze. Niciunul dintre câini nu s-a apropiat mai tare de ei, nici după ce a venit stăpânul, abia după acel moment câinii au pornit în haită spre stână, antemergători celor trei oameni. Și încă un detaliu, până nu au văzut că stăpânul lor dă mâna cu ,,intrușii,, și vorbesc prietenește, nu și-au părăsit postul…

Zorin glumea pe seama lui Iovan Talianul, cum îl poreclea lumea pe tânărul cel însoți pe Luca la stână. Îi spuneau așa decând s-a întors din Italia și a povestit la crâșmă cum devenise el din Ion, Giovanni…
În loc de Giovanni, lumea-i zicea Iovan Talianu și îi vedeau un viitor ca al lui taică-su, bețiv mort timpuriu de ciroză.
Le-au trebuit ceva răbdare ca Iovan să traducă tot ce voia să afle Zorin despre…motivele neașteptatei vizite, și Luca răspunsurile… Zorin nu cunoștea niciun Horea, dar după descrierile trunchiate de traducerea proastă, tot pricepu că-i vorba de zănaticul de după deal.
,,Păi zi-i omului că Horea lui o plecat de multă vreme și n-o mai venit. Trec mereu pe lângă conacul ăla și pare pustiu. Ba stai, am văzut dăunăzi pe Baba Floarea, zicea că are grijă să nu se surpe casa și să n-o umple gângăniile pământului,,
Au povestit, așa cum au putut, prin intermediul lui Iovan, fiecare ce știa despre Horea zănaticul.
Luca avea acum mai multe întrebări decât răspunsuri. Refuză să înnopteze la stână, mulțumi și se urni cu Iovan Talianul spre sat. Zorin tot nu înțelesese de ce îl caută străinul pe zănatec și își văzu de treburile lui.
Ajunși în sat, Luca îi dădu tânărului drept mulțumire o sută de euro și ceasul său. Observase cum ,,Giovanni,, nu-și mai lua ochii de la el …

Luă autobuzul spre Galați, plănuia să ceară sprijinul autorităților. În autobuz , trecând prin dreptul accidentului, unde autocarul încă mai era în râpă, auzi involuntar la un pasager ceva ,,italianul,, și inima-i tresări. Nu înțelesese ce vorbesc oamenii de lângă el, dar intuiția i se pornise ca o moară ce măcina spaime. Coborî la prima localitate, întrebă din om în om și întâmpină doar stereotipicul ,,dat din cap,,… Până ce o femeie îl lovi ca o lumină cu un: ,,che state cercando?,, Cineva care vorbește italiană, în sfârșit, mulțumi în gând cerului. O întrebă de spital, dacă știe unde ar putea să fi fost duși cei accidentați, iar femeia îi răspunsese că ea chiar acolo merge, la spital, să-și ridice fetița moartă în accident.
O tăcere cât o veșnicie se așternu între ei. Reporni dialogul ea, îi spuse că au supraviețuit doar cinci, unul dintre ei se-ntorcea chiar din Italia. Acum Luca avea încă o dovadă că intuiția nu-i dă greș.

Pe patul ruginit, cu lenjerie uzată și mirosind a var cloros, Horea străbătea planuri temporale care se întretăiau vertiginos. Realitățile îi smulgeau înțelesuri bizare. Un dor imposibil, o stare de neliniște ca o alarmă internă neîntreruptă, gânduri și imagini din trecut, se basculau în flux, ca un pietriș tăios în țeasta lui înfășurată mai ceva ca a unui beduin. Dădu să surâdă și oasele feței îl opri săgetându-l.
O senzație de foame, dar nu de mâncăruri anume, ci de culori, culorile văzute în proiecțiile minții acolo, în conacul dintre dealuri, locul pe care-l părăsise pentru o Italie a experiențelor inițiatice.
Dora, femeia care murise în America, într-un accident la fel de stupid ca orice accident, ca și cel căruia îi supraviețuise, sfârșind pe acest pat. Dora, femeia care urma să-i fie soție, după opt luni de iubire și șase ani de colegialitate casnică, îl vizita acum în holograme, învăluită-n mătăsuri și cu prunci în brațe. Nu avea de unde ști că o va revedea curând.

De undeva din sălile clădirii răzbea până la el ecoul unui plâns cu urlete ce-i sfâșie inima, auzea doar ,,fetița mea scumpă, fetița mea,, repetate dureros, înțelesese de la care nenorocire venea ecoul. Dădu să se ridice, se speriase, nu putea mișca picioarele, ar fi vrut să… ba nu, mai bine așa, să rămână în suflet cu surîsul viu al fetiței de pe bancheta de alături, din autobuzul care trebuia să-i poarte în altă parte, nu aici. ,,Ia, stai…,, un crâmpei de șoaptă îl lovi în auz: ,,signora, vi prego, la porterò io, lasciatela a me,, ,,no, è la mia piccola, la mia bambina,, Luca încerca să ajute femeia să ducă fetița afară la ambulanța care urma să o poarte la morga din Galați pentru autopsiere.

,,Lucaaa, sono qui,, și un munte de bazalt îi acoperi simțurile, leșină. Horea strigase doar în mintea sa, vocea răsună pe dinăutru în valuri ce se îndepărtau…

Luca ajutase femeia apoi se întoarse în clădire, pe treptele roase și ciobite se așeză, privi în jur, nu era nimeni, putea să-și dea drumul ghemului de foc ce-i urca din piept… se descărcă într-un plâns din toată ființa lui, imaginea copilului cu oasele strivite îl copleși.
În adolescență mai trăise un accident, provocat de el, în urma căruia mărise un băiețel ce alerga după o minge, traversând brusc strada în fața motorinului, nu l-a putut evita, de atunci nu a mai condus niciun vehicol.
O mână uscățivă i se așeză pe umăr, era asistenta, îi întinse o cană cu apă și apoi se îndepărtă la fel cum a apărut, pe nesimțite…
După ce se simți golit de tensiunea acumulată, culminând cu tragedia la care asistase, o ciudată imagine i se suprapuse în minte: Horea semăna cu băiețelul acela, ce straniu, iată misterul sau… doar un crâmpei. Urcă scările și apoi se îndreptă lent pe un coridor lung, căuta asistenta sau pe cineva care să-i arate unde este salonul celor care au supraviețuit accidentului. O ușă întredeschisă îl scuti de căutări, zărise printr-un flash alb, reflectat de la fereastra care se legăna în curentul de aer, patul unde zăcea inert Horea…

VII

,,ei, sono io, svegliati,, Își apropiase un deget la nasul bolnavului să vadă dacă mai respiră, îi controlă și pulsul, era încă viu. ,,Santa Vergine, grazia di Dio, prega per noi peccatori,, ,,Oreea, sono qui con te, non preoccuparti più, tutto andra ben sistemato,, Luca vorbea umbrelor.

Baba Floarea descinse în salon împingând înaintea-i o paporniță prototip, avea torți lungi, culoare indefinibilă și compartimente capitonate. Aceasta era ,,trusa,, ei medical-empirică, înțesată cu un întreg ierbar al ținuturilor locale… Îi făcu lui Luca semn cu mâna să iasă afară, să o lase singură, văzând că de vorbă nu pricepe, ,,ce om auzi, să nu știe el românește,, , chiar îl acompanie până la ușă cu mâna ei fermă. Italianul se supuse docil.
Bătrâna îi preparase leacuri și i le aduse-n termos-uri învechite dar …curate și încă eficiente.

După o jumătate de oră Luca își vârî capul întredeschizând ușa, văzu pe Horea ,,valsând,, cu bătrâna.
Era doar o simulare, îl ajuta să se miște, nu avusese nimic fracturat, era doar ,,bătut,, ca un măr, iar rănile reale erau în suflet, nu în trup, leacurile bătrânei nu făcu miracole, ci doar îl revigoră oarecum și ea îl sfătui că un control la spitalul din Galați nu i-ar strica.
Luca sări spre ei îmbrățișându-i. Ochii lui Horea scânteiau de bucurie și mirare. Își povestiră fiecare întâmplările petrecute de când s-au despărțit la stația de metrou la Roma. Vorbind în italiană, bătrâna îi scuipă să nu se deoache, se-nchină și își luă papornița cu gând să plece. Luca o opri, îl rugă pe Horea să-i spună să îi ierte că nu se poate vorbi românește, el fiind întâia oară în România
Îi strecură în paporniță patru bancnote de câte cinci zeci de euro, scuzându-se că trebuia să fi scos de pe card mai mulți bani. Bătrâna îi refuză, luă banii și-i puse pe pat, nu-i trebuie ei lucru străin, dacă o prinde miliția… Horea o lămuri că în zilele noastre nu mai este ca pe vremuri, poți avea bani, dacă ai de unde… insistară amândoi degeaba, Baba Floarea se bosumflă și ieși din salon bodogănind.
Horea a fugit după ea oprind-o pe coridor, i-a sărutat mâinile, obrajii și i-a promis că o s-o viziteze.
Nu știa nici că bătrâna avusese grijă de conac în lipsa lui. Cum nici faptul că anume cineva îi trimitea ei pachete din America.

Luca se străduia să-l convingă să se întoarcă la Roma cu el, va putea locui în casa de vacanță de la Fregene, pe malul mării și să se ocupe împreună de o ofacere mai veche lăsată în suspensie: reparatul bărcilor în vechiul atelier moștenit de la un unchi… Îl convisese mai mult gândul că la Fregene putea întâlni pe Clara, îi făcuse curte, vreme de două luni când lucrau în același birou, ea trebuind să lase biroul pentru un job mai bun, îi lăsase un gust amar. Poate că de data asta ar putea reuși, este o femeie… pentru care merită să mergi până la capătul lumii, i se reaprinse acum cutia cu vise… Luca nu îi povestise cu cine se întâlnise la București într-un restaurant și ce a făcut două zile în capitala României, până să ia drumul Moldovei.

Au așteptat medicul, unicul, aici fiind de fapt un fost spital rămas cu rol de dispensar. Acesta, controlând starea lui Horea, îi consimți să plece, după ce Horea promisese să respecte biletul de trimitere la spitalul mare de la județ. Mulțumi asistentei, doctorului și ieși.
Așteptând peste două ore, în fața unei crâșme, la o terasă improvizată, sosirea unui autobuz spre Galați, au avut parte de un spectacol dramatic. Mama fetiței moarte în accident, cu părul desfăcut dansa pe asfalt în mijlocul drumului, înnebunise. Patru tineri amețiți de alcool, venind spre bar să-și desăvârșească starea, râdeau de biata femei și o fluierau…
Horea încercă să le explice tragedia dar degeaba, se alesese și cu vreo două înjurături.

Seara târziu, au ajuns în Galați. Un maxi-taxi îi purtă la adresa unei cunoștințe din copilărie, o sunase dinainte, întrebând dacă îi poate găzdui o noapte. Cu mare bucurie, fosta colegă din școala primară locuia doar cu fiul ei, un adolescent care făcea parte integrantă dintr-un computer, zi și noapte prins în softuri, liceul de informatică pe care-l frecventa, avea puține să-l mai învețe. Soțul femeiei era plecat în Israel, lucra în construcții acolo. Revederea fu dedicată până spre miezul nopții povestirilor biografice… Ceru permisiunea să facă fiecare un duș, au mâncat câte ceva din ce le pregătise gazda și… la somn. Ziua următoare îi aștepta plină de neprevăzut.

Pe aeroportul Henri Coandă au ajuns cu patru ore înainte de decolare. Au lăsat bagajele la cușetă și s-au întreptat spre orașul Otopeni.
Luca îl trase de mână și-i rosti o nerozie, ceva fără sens. De fapt nu știa cum să-i distragă atenția schimbându-i câmpul vizual. Fu în zadar, deja văzuse. Dora cu un copil în brațe intrase în același magazin. Nu este ea, îi seamănă doar, fu primul gând, dar Dora veni direct spre ei.
,,ciao Luca, come stai, ti piace Romania?,, Horea văzu în fața ochilor o pânză de ape, de fum, de lucruri în cădere… ultimul gând: de unde se cunosc Dora și cu Luca?… nicidecum, de ce povestea accidentului din America. Leșină.

În fața magazinului, întins pe o bancă din plastic, se trezi și simți în jurul lui totul ud. Pentru ca să-l readuca în stare de conștiență, Luca și Dora i-au vărsat pe el un întreg bidon cu apă.
Dora îi ținea mâna dreaptă între mâinile ei. ,,Iartă-mă, ideea sinistră și tâmpită cu înscenarea a fost a mea, voiam să ies definitiv din viața ta, îl cunoscusem la petrecerea de ziua ta pe Fitz, newyork-ezul, a fost o nebunie, relația a durat un an. Visul meu american din copilărie. Oricum între noi nu mai era…,, Horea îi puse un deget pe buze. ,,Cel mort cu adevărat am fost eu, nu tu Dora,,
Ea îi luă degetul și i-l sărută ținându-l strâns apoi continuă: ,,m-am întors cu un pilot, locuiesc aici în Otopeni de jumătate de an. Am fost și la tine la Roma, cu Luca ne știm fiindcă te căutasem și, lasă-mă să-ți povestesc totul, după ce te-am găsit și te-am văzut cu Francesca pe stradă, am zis că nu are rost să mă afișez ție, am lucrat într-o pițerie ca vânzătoare vreme de două luni, chiar pe Cristofo Colombo, așa l-am cunoscut pe Luca. De fapt îl văzusem cu tine, știam că sunteți colegi. L-am rugat să țină secret, să nu suferi. Pilotul m-a părăsit, consolarea mea este Marc, fiul lui Fitz… Marc, hai să-ți fac cunoștință cu Horea, el este Horea,, Copilul se retrase doi pași înapoi, se împiedică de Luca, acesta îl luă în brațe. ,,Horea, să știi că am avut grijă de conacul dintre dealuri, am plătit-o pe baba Floarea, o știi?… și aș vrea să mai știi că…,, Horea se ridică, îi întoarse spatele și se depărtă. Nu mai suporta avalanșa de cuvinte. Nu-l interesa nimic. Secretele lor să le rămână lor. Până să se dumirească cei trei, Luca, Dora și băiețelul, el deja sărise într-un taxi. Opri la aeroport, își recuperă bagajele sale și ceru taximetristului să-l ducă la Gara de Nord. În mașină închise telefonul mobil.
În zorii zilei următoare, la ușa bătrânei din bordeiul de la capătul pădurii, cineva… bătea sleit de puteri. Nu răspunse nimeni. Se așeză pe prispă, pe o legătură de saci din iută și adormi ghemuit…

Bătrâna înnoptase la conacul dintre dealuri, dereticase toată ziulica prin casă, presimțind ea ceva și de trudă nu mai avu puterea să străbată un drum așa lung spre coliba ei. I se zbătea ochiul drept, știa că urma să vadă pe cineva… Pe ulița din jos trecea teleguța lui Zorin ciobanul, bătrâna strigă din toate puterile. Îl rugă s-o ducă până la coliba ei dacă tot are drum încolo…
Zorin zărise de departe pe prispa din fața colibei, un trup chircit, îi spuse bătrânei că este așteptată de un musafir.
Ajunsi la colibă, Zorin se apropie întâiul de prispă, dezvelise un capăt de sac de pe capul celui adormit și brusc se trase îndărăt: este zănatecul, Horea…

Amiaza îl află pe Horea întors la conacul dintre dealuri, casa moștenită din bătrânii săi, foști cândva moșieri. O pace nouă îi asedia încet-încet inima dar totuși… mai era o dâră de neliniște… semn că-i viu!

Aerul corpos de atâtea arome urcând dinspre grădinile locuitorilor, îți hrănea sufletul.
La aceste ceasuri este pace cât s-ajungă pentru fiecare, toată lumea mergea spre întâlnirea cu asfințitul, să-i sărute Soarele pe creștet, a noapte ferită de ispite și de gânduri ostile.
Cerul se ruga pentru cei care uitau, în amarul unor întâmplări neînțelese, și-i aștepta pentru ziua următoare, când necazurile se-nvecheau, nemaiapăsând atât de tare umbrele aplecate ale năpăstuiților.
Naturii acestori locuri nu-i prisosea nimic, dar nici nu avea vreo lipsă. Era vremea ceaiului și a ceremoniei amurgului
Odată ajuns lângă masă, se înclină ușor salutând cu smerenie lumina, mulțumindu-i, se așeză lent pe scaunul din răchită, luă cana în care ceaiul aștepta verzui, gestul mâinii nu ajunse la capăt, o umbră de sus, și nu un nor, fiindcă seninul se împatronase de întreaga zi, poate umbra unei aripi prea iute în zborul ei, îi roti ochii înspre răsărit, pe umărul colinei golașe. De data aceasta fu chiar un nor.

Pentru a înțelege sensurile întâmplărilor i-ar fi trebuit multe alte vieți. Renunță și își canaliză gândurile în planuri de gospodărire a conacului, livezii și grădinii. Pămîntul arabil, vreo cinci hectare, situate dincolo de deal spre stâni, era dat în arendă.
A fost nevoie de cel puțin patru cumpene care să-l inițieze în tainele… încuiate în cel mai ascuns loc din lume, inima lui. Oamenii întâlniți în cursul vieții erau acum asemuiți cu gările și cu trenurile, unii sunt gări, alții trenuri… celui din propria oglindă alesese să-i fie gară. Vindecarea se produsese mult înainte să apară boala, un paradox înțeles doar după ce a prins tâlcul jocului omului cu Moartea. Orice leac se află în suflet, iar pentru suflet în Cerul de dicolo de cer.
Multe dintre alte cumpene le trăise doar în vis, lui părându-i-se aevea, realitate, planurile timpului se întretaie și se alungesc dincolo de real, poate pentru a proteja omul de un real îndurit. Tinerețea se copsese de multă vreme, venise timpul așezării… rădăcinile lui erau prea adânci în pământul acesta, îi lipsea acum… relipirea capetelor smulse cu durere, durere trăită anticipat pe toate fețele realului și irealului, și plătită cu ani…

Un corb plana deasupra acoperișului casei. Era cel de-al treilea, Horea nu-i mai așteptase ivirea, zburase de ieri departe, înaintea lui, să-i arate calea spre Nord.
Trecuse douăzeci și patru de ani, este ajunul prăznuirii SânDumitrului… Conacul dintre dealuri aparținea acum prin testament înscris la notar de Horea, fiului lui Zorin ciobanul, cel care îi fusese atâta amar de vreme un sprijin, ca un adevărat fiu. Un om în puterea vârstei care intrase astăzi prima oară în conac în rol de stăpân, în urma lui venea o femeie cu doi copilași de mână și cu un al treilea în pântece.
Noul stăpân al casei ieși pe terasă, nu se așeză în scaunul de răchită al foatului… stând în picioare, scruta zarea și plănuia pregătirile de iarnă. Pe deget îi lucea în razele amiezei un inel cu piatra Lunii.

Valeriu DG Barbu, Octombrie 2013, Roma

 

 

 

 


radio vocativ

radioul celor care nu mai vor să fie manipulați

Impresii din călătorie

it's a wonderful world ...

Pe Prichici

...cuvintele se întindeau ca șirurile de furnici

drunkdreamer

For in dreams , we enter a world that's entirely our own.

MNI Photography

wedding | portraiture | events

Critical Dispatches

Reports from my somewhat unusual life

V. Mior Gavrilan, un neîmblânzit

aici despre anti/de/socializare, apostazie, mizantropie, nihilism, neniism, miorism sau despre iluzia libertăţii

%d blogeri au apreciat asta: